Pentru PSD, cu dragoste.

Nu avem nevoie ca PSD să dea o lege care să ne oblige să ne iubim părinții și să avem grijă de ei. Facem asta în mod natural, din generație în generație, datorită educației și iubirii, ceva foarte natural pentru noi.
Știu că educația este un termen necunoscut pentru respectivii. Ne-au dovedit-o de foarte multe ori. Ultima, acum câteva zile, când au pus copiii care nu pot sa audă să scrie un eseu despre…un discurs, în examenul de BAC. Ca și când ascultaseră unul măcar odată.
Se pare însă că cei din PSD stăpânesc destul de bine partea cu dragostea. Au întotdeauna grijă de generațiile tinere. Băiatul ăla de la Rahova luase de crescut o fată. Irina parcă. A educat-o câțiva ani. Prietenul său Codrin crește și acum o altă tânără neajutorată. Spre deosebire de ei, Viorica chiar își iubește odrasla. A pus-o consilier al șefului Curții de Conturi.
Putem continua la nesfârșit….
Le spun însă ca românii or să ajungă să îi iubească și pe ei. PSD va ajunge sa fie cel mai iubit. În ultimii ani au apărut multe dovezi de dragoste. De la plăcuțe de înmatriculare, până la mii de voci care își manifestau dragostea intr-un singur glas. Așa cum știm toți.
Pentru voi toți, care credeți in dragostea pentru PSD, vă invit ca în următorul an să facem tot ce putem pentru ca PSD să fie cel mai iubit din România. Și să se ducă exact acolo unde trebuia sa fie de mult timp. La groapa de gunoi a istoriei. La groapa aia unde deșeurile nu sunt colectate selectiv, unde mizeriile sunt amestecate intre ele.
Pentru PSD, cu dragoste.

Coruptia ucide (la propriu)!

Imaginați-vă o țară. Imaginați-vă ca sunteți sechestrați într-o casă și un criminal vă amenință ca vă ucide. În timp ce își face planurile are un minut de neatenție și puteți da un telefon la urgențe. Sunați și povestiți tot ce ați pățit. Faceți descrierea locației. Vine criminalul și închideți telefonul. Poliția bâjbâie și…în final, ajunge la adresă. Dar nu intră să vă salveze viața. Stă să obțină un document. Mandat de percheziție. La 19 ore după apel, este emis actul și poliția intră. Ați murit demult.
Nu e nevoie să vă imaginați nimic. Lucrurile astea s-au întâmplat. Ieri. În România asta mutilată. Nu erați dumneavoastră în rolul principal. A fost o fată de 15 ani lipsită de orice apărare. Chiar și din partea legilor mutilate, interpretabile, făcute de infractori doar pentru a-i proteja pe alți infractori.
Celor care de câțiva ani tot se chinuie să ne demonstreze că legile sunt prea aspre, că încalcă drepturile unor indivizi a căror singură preocupare o reprezintă încălcarea legii, le spun un singur lucru.
LINIȘTE!! Mergeți și spuneți-i mamei fetiței că poliția trebuie să aștepte la ușă obținerea unei nenorocite de hârtii, în timp ce fetița ei este ucisă. Mergeți toți și stați la rând așa cum faceți zile întregi la televizor, în parlament și peste tot, poate o convingeți pe femeie să vă dea dreptate.
Și încă un lucru.
Să vă rugați să nu fiți niciodată în rolul principal!

 

De ce trebuie să ne pese?

O întrebare pe care ar trebui să o avem în minte fiecare dintre noi. Ne pasă din ce în ce mai puțin. De semenii noștri, de ce se întâmplă în societate, de tot ce se învârte în jurul nostru. Considerăm că este normal ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel în jurul nostru, fără ca noi să ieșim din rutina zilnică.

 

Viața însă ne contrazice constant. Lucrurile nu se schimbă singure. De-a lungul istoriei, evenimentele majore care ne-au rămas înscrise în memorie ne-au dovedit că lucrurile se schimbă datorită dorinței și implicării celor ale căror nume am ajuns să le cunoaștem, deși sunt zeci, sute sau chiar mii de ani de când ei nu mai sunt. De la eroismul unora dintre ei și până la extraordinara creativitate a altora, toți au un singur lucru în comun. Dorința de a face ceva. De a crea, de lupta, de a inova.

 

Nu cred că există o frază mai completă decât cea exprimată de irlandezul Burke, „Pentru ca răul sa triumfe, este suficient ca cei buni sa nu facă nimic.” Nu putem aștepta ca lucrurile să se schimbe de la sine. Nu ne permitem acest lux. Nu avem timp. Viața trece mult mai repede decât ne imaginăm. În ciuda aparențelor, pe parcursul existenței noastre, ne macină mai mult lucrurile pe care nu le-am făcut, și nu cele pe care le-am facut și le-am greșit.

 

Orice aș spune și aș scrie, nu pot să îmi scot din minte celebrul citat al lui Friedrich Gustav Emil Martin Niemöller. „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”

 

Acum nu rămâne decât ca fiecare dintre noi să ne privim în oglindă și să ne întrebăm ce am făcut pentru înlăturarea lucrurilor care nu ne plac, indiferent de natura lor (de la cele ce țin de aspirațiile noastre și până la cele ce țin de modul în care, cei care, printr-un joc absurd al democrației, ajung să ne traseze destinele în viață, altfel decât ni le dorim). Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este nimic, atunci să fim conștienți că din acest moment ne-am pierdut, în același timp, dreptul de a visa și cel de a ne plânge.